Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

A început campania electorală. Complet ana­poda. Pe de o parte, candidații PDL care își pun pozele pe afișe fără culoarea și fără sigla partidului pe care îl reprezintă, iar pe de altă parte candidații PSD care în­deamnă oamenii să se înscrie în PSD, pentru că altfel n-au niciun viitor. Între timp, PNL candidează în alianță cu PC, adică urmașii celor care au murit în pușcăriile comuniste defilează la braț cu urmașii se­curiștilor care i-au băgat pe primii în pușcăriile co­mu­niste. Trei abordări evident anor­male pentru orice om normal, dar perfect normale pentru politicienii care conduc Ro­mânia.

Cu toate aceste aiureli, campania asta e pri­ma din 2004 încoace, de când am votat URR, când voi vota iarăși din convingere. De data asta nu pentru un partid, ci pentru o per­soa­nă – pentru Nicușor Dan la Primăria Bu­cu­reș­tiului. Unul dintre sloganurile URR zicea: „Oa­meni ca tine, nu politicieni“. Nicușor Dan nu e ca mine, e mai bun ca mine. Pentru că el a găsit timp, energie și determinare să lup­te cu persoane, firme și instituții ale statului pentru a apăra Bucureștiul de cei pentru care Ca­pi­ta­la e doar o sursă de profit și nimic mai mult.

Așa cum îl cunosc, m-am gân­­dit ce-ar fi făcut Nicușor Dan dacă ar fi fost primar al Bucureștiului în timpul finalei Europa League. Și cred că îna­inte de a se preocupa de cum o să se simtă Platini la Bu­cu­rești, s-ar fi preocupat ca pe suporterii spanioli să nu-i fu­re toți taximetriștii țepari ca­re bântuie aeroportul, străzile și hotelurile Capitalei, în căutare zilnică de vic­time. Read the rest of this entry →

De așa ceva ar avea nevoie clasa noastră po­litică. Și nu numai ea. Guvernul PDL a căzut din cauza trădătorilor. Dar tot așa a ajuns la putere. Prin alianța cu PC, care a trădat PSD-ul ce tocmai îl adusese în par­la­ment. Și tot așa a rămas la p­u­tere. Prin alianța cu UNPR-ul compus din trădători ai PSD, care i-a adus în parlament. Da­că nu se întâmplă nimic no­tabil, și viitorul guvern USL, oricând va veni la putere, va cădea tot din cauza tră­dă­to­rilor. Și nimeni nu pare să în­vețe. Nimic. Niciodată.

Cineva ar trebui să prepare o poțiune pe care să o înghită mai marii partidelor și care să le dea curajul să rezolve acest rictus moral de pe fața politicii românești. Problema cea mai mare nu e că oameni lipsiți de onoare există în politică – ei există în toate domeniile –, ci că, în momentele cruciale, ei dobândesc va­loarea cea mai mare, lor li se fac ofertele cele mai consistente pentru a trăda, pentru că trădarea înclină balanța puterii. Iar trădarea devine un motiv de mândrie și de invidie. De­vine modelul de urmat. Niciun partid n-are îndrăzneala și bărbăția să spună stop, primul. În felul ăsta, toate par­tidele, toți oamenii lor de onoare și de bună-credință se predau sistematic în mâinile câtorva obraznici lacomi, lipsiți de scrupule și de coloană vertebrală. Read the rest of this entry →

Această specie de dezbatere e pe cale de dispariţie în media româneşti. M-am convins de asta urmărind câteva minute din discuţiile pe care Mihai Gâdea, cel mai în vogă jurnalist uselist, le-a avut recent cu Mihai Răzvan Ungureanu şi, mai apoi, cu Cristian Preda. Sentimentul cu care am rămas a fost acela al unei profunde incapacităţi a moderatorului de a dezbate orice fel de idei cu oameni cu care nu e de acord.

Ultimii ani de polarizare politică mediatică au creat un format de emisiuni standard: unul sau mai mulţi jurnalişti discută cu unul sau mai mulţi invitaţi cu care sunt de acord despre nişte persoane publice cu care nu sunt de acord şi care, de cele mai multe ori, nu sunt de faţă. Discuţiile sunt, cum spun americanii, „no-brainer“, adică nu presupun niciun fel de efort intelectual. Câteodată, unul pur retoric sau tehnic – grafice, flipchart-uri, poze sau clipuri video animă miuţa. Oamenii din platou se simt bine, sunt între ei, se pot bucura, indigna sau relaxa după propria voie sau regie.

Apariţia în peisaj a cuiva care e de altă părere sau orientare politică generează haos. Vajnicii combatanţi de mai devreme regresează rapid la faza pe liceu şi dialogul devine o suită de îmbrânceli verbale, de şuturi în tibie sau în fund, de tras de guler sau de păr, care cum a apucat să-şi dezvolte abilităţile combative adolescentine. Read the rest of this entry →

Am văzut de curând filmul documentar “A small act”, ca parte a festivalului One World Romania. Pe scurt, e vorba de o femeie din Suedia care, timp de mai mulţi ani, a sponsorizat şcolarizarea unui copil dintr-un sat din Kenya cu 15 dolari pe lună. În lipsa acestor bani, copilul nu ar fi putut merge la şcoală. Acest copil, însă, a mers nu doar la şcoală, ci şi la liceu şi apoi la facultate în Kenya. Ulterior, a fost admis la Harvard Law School, iar după absolvire a urmat o carieră de avocat internaţional pentru drepturile omului la diferite instituţii internaţionale. Inspirat de generozitatea binefăcătoarei sale, kenyanul înfiinţează o fundaţie care să sprijine, la rândul ei, copiii săraci, dar meritorii din mediul rural şi dă acestei fundaţii numele femeii din Suedia, Hilde Back, pe care, cu această ocazie, începe să o caute. Întâlnirea dintre ei e începutul unei minunate prietenii şi încununarea unui fel de a te uita la lume şi viaţă.

În cursul intervenţiilor din documentar, Hilde a rostit mai multe fraze care m-au pus pe gânduri, dar doar despre una aş vrea să vorbesc aici. Ea spunea că în Suedia e larg răspândită cultura de a ajuta oameni pe care nu îi cunoşti. În cazul ei particular, un ajutor infim a făcut pentru o persoană pe care n-o cunoştea, din celălalt capăt al lumii, diferenţa între o viaţă trăită în sărăcie şi violenţă şi o viaţă împlinită, capabilă să ofere şi altora şanse pe care altfel nu le-ar putea avea niciodată. Read the rest of this entry →

Fac parte din acea categorie de cetăţeni care îşi doreşte să aibă încredere în instituţiile statului şi în oamenii care le conduc. Dorinţa asta nu mi se trage din România, ci de la primele vizite în străinătate pe care le-am făcut, ca student, la începutul anilor ’90. Atunci am văzut pentru prima dată în Austria că oamenii îşi respectau instituţiile şi liderii şi am tras concluzia că există o legătură strânsă între asta şi nivelul de trai şi de civilizaţie al unei ţări. Trăind cu această filosofie de raportare la spaţiul public, tind să iau în serios acele lucruri pe care le aud de la conducătorii statului român care privesc realităţi pe care le resimt în fiecare zi.

Acum câteva zile, preşedintele României a transmis un mesaj important pentru mine: acela că s-a supărat pe Petrom şi că a întrerupt orice legătură cu ei pentru că au făcut un profit excesiv în 2011. Înainte să continui, simt că e utilă precizarea că nu am niciun fel de interese politice ori financiare, nici cu vreo instituţie a statului, nici cu Petrom sau OMV.

Am însă calitatea de finanţator, şi pentru unele, şi pentru altele. Din perspectiva asta, aş vrea să mă exprim. Cum lucrez de 20 de ani în mediul privat, supărarea şefului statului pe cea mai mare companie privată din România mi-a ridicat câteva semne de întrebare. Ele au legătură în principal cu beneficiile pe care statul român, al cărui reprezentant suprem e domnia sa, le are de pe urma nivelului preţului carburanţilor şi a performaţei economice a Petrom. Read the rest of this entry →

Am ascultat zilele trecute o emisiune la radio BBC World Service. Subiectul discuţiei era rolul şi misiunea mass-media în ziua de azi. Moderatoarea de la Londra avea public invitat în studio şi reprezentanţi ai unor instituţii media prin telefon. Participau jurnalişti de la BBC, CNN, Al Jazeera, un post rusesc şi altele câteva. Când moderatoarea a făcut turul de microfon, interlocutorii şi-au expus punctul de vedere legat de misiunile proprii. Ruşii au clamat exclusivitatea – capacitatea de a transmite informaţii pe care publicul nu le găseşte în altă parte -, arabii, obiectivitatea – independenţa faţă de perspectiva occidentală asupra evenimentelor din Orientul Mijlociu –, iar CNN şi BBC s-au prezentat ca fiind o „forţă a binelui“ – care nu doar informează despre ce se întâmplă în lume, ci încearcă să schimbe în bine lumea din jurul lor.

În acest moment, moderatoarea a avut o inspiraţie de moment şi a întrerupt discuţia jurnaliştilor întrebându-i pe cei prezenţi în studio câţi dintre ei cred că mass-media sunt o forţă a binelui în lume. I-a rugat să ridice mâna şi apoi au urmat câteva secunde de tăcere. Răspunsul, venit cu o uşoară schimbare de voce a moderatoarei, a fost: „No show of hands“. Niciunul dintre cei prezenţi în studio nu considera că mass-media sunt o forţă a binelui în lume.

În termeni de profunzime a dezbaterii, tocmai se dezgropase o mină de aur: jurnalişti de top ai lumii se vedeau ca fiind o forţă a binelui pentru publicul lor, iar publicul lor nu-i vedea deloc aşa. Era cumva obligatoriu ca dezbaterea să se transforme în dialog, ceea ce s-a şi întâmplat. De aici încolo, şansele unei concluzii care să pună la un loc ambele perspective devin posibile. Read the rest of this entry →

Numirea lui Mihai-Răzvan Ungureanu în postul de premier poate fi cea mai importantă mişcare politică de după revoluţie. Precedenta încercare de redesenare a spectrului politic, victoria CDR şi a lui Emil Constantinescu din 1996, nu a produs decât o mică parte din efectele scontate. Asta pentru că vechea gardă, şi de politicieni, şi de votanţi, era încă mult prea dominantă. Acum, însă, lucrurile au şansa să stea altfel.

Numirea lui Ungureanu nu a dat şah doar opoziţiei, ci şi PDL. El se află acum în faţa unei dileme considerabile: dacă lasă sau ajută noua generaţie de miniştri să-şi facă treaba cu succes, prezenţa vechii gărzi în fruntea listelor parlamentare din toamnă va fi sancţionată prompt de electorat. Dacă îşi sabotează noile nume, efectul va fi unul generalizat de respingere a PDL la viitoarele alegeri.

În privinţa reacţiei opoziţiei, nu credeam că voi ajunge să scriu vreodată asta, dar Ponta a demonstrat un comportament mult mai occidental decât PNL. A intuit că i se oferă şi lui şansa de a împinge pe tuşă vechea gardă din PSD şi a exploatat-o remarcabil prin disocierea de istericalele lui Crin şi de abordarea obsesivă anti-Băsescu a USL. Dacă PDL îşi menţine în prim-plan o nouă garnitură pentru alegerile din toamnă, PSD nu o poate concura tot cu Năstase, Hrebenciuc şi compania.

Cea mai dezamăgitoare reacţie la suflul nou care adie în politica românească a avut-o partidul de la care am fi fost îndreptăţiţi să sperăm cel mai mult, PNL. În timp ce premierul Ungureanu îi îndemna pe români la pus mâna pe lopată pentru deszăpezire, Antonescu găsea de cuviinţă să-i îndemne la pus mâna pe telecomandă pentru a gira violarea intimităţii demnitarilor publici. Nu e doar o diferenţă de retorică, ci una de sistem de valori, care îl plasează pe actualul lider liberal mult în afara aşteptărilor fireşti pe care le putem avea de la un lider politic. Read the rest of this entry →

Duminică după-amiază ninsoarea alterna cu lapoviţa şi, cum urma să fac un drum prin oraş, am deschis televizorul să văd cum e prin Bucureşti. M-am îngrozit. Atât ţara, cât şi Capitala erau arătate ca fiind sub asediul viscolului şi îngheţului. Pe unul dintre canale, o moderatoare vocifera către primarul Oprescu despre condiţii impracticabile ale carosabilului în plin centrul Capitalei, pe altul o altă reporteriţă vorbea agitat despre revolta bucureştenilor faţă de autorităţile locale şi aşa mai departe.

M-am grăbit să ies din casă înainte ca totul să se blocheze iremediabil. Când am urcat în taxi l-am întrebat pe şofer cum se circulă. „Bine“, mi-a zis, liniştit. Cum „bine“, am zis, că la televizor zice că e dezastru. „E, la televizor…, acolo caută doar senzaţionalul şi panica. Nu prea au treabă cu realitatea“. Am tăcut, tinzând să-l judec ca fiind unul dintre aceia care sunt împotriva tuturor, din principiu. Dar, străbătând oraşul dintr-o parte într-alta, a trebuit să-i dau dreptate. Maşinile erau puţine, străzile principale curăţate, utilaje destul de multe, niciun ambuteiaj sau semn de catastrofă iminentă. Read the rest of this entry →

Acum câteva zile am participat la lansarea unui proiect menit să transforme felul în care trăim în București. Fundația Comunitară București a apărut din dorința de a-i sprijini pe cei care vor să schimbe în bine lumea din jurul lor. Dar nu singuri, ci împreună cu cei din jurul lor. Crearea de comunități autentice și puternice în București e un țel foarte ambițios. Deși e cea mai grea, e probabil și cea mai substanțială cale înspre un oraș în care să ne facă plăcere să trăim. Mai bine decât mine, însă, a vorbit despre fundație și despre planurile ei Alina, directorul executiv al FCB, la lansarea oficială. Vă redau în continuare discursul Alinei, care sper să vă convingă să vă alăturați proiectelor comunitare prezente ori viitoare. Read the rest of this entry →

PDL a fost trezit la viaţă, la viaţa noastră vreau să zic, prin ultima metodă posibilă: aplicarea de şocuri electrice. Primul şoc i-a fost aplicat de un profesionist, doctorul Raed Arafat, care n-a cedat presiunilor şi şi-a menţinut punctul de vedere corect şi echilibrat, chiar cu preţul funcţiei ministeriale. Clasa politică s-a uitat la el ca la un animal dintr-o specie necunoscută. Chiar dacă el se bucura de o largă recunoaştere şi recunoştinţă din partea celor mai mulţi votanţi. Al doilea şoc l-a aplicat populaţia ieşită în stradă, cu mic, cu mare, cu tânăr, cu bătrân, cu golani şi cu intelectuali. Frustrări mocnite în toate ungherele societăţii s-au inflamat la propriu şi la figurat pe străzile marilor oraşe. Al treilea şoc, probabil nu şi ultimul, a fost aplicat prompt de reprezentanţii societăţii civile. Ignoraţi sau aruncaţi în derizoriu de o guvernare adesea arogantă şi autistă, au răspuns acum invitaţiei la dialog cu un refuz nu doar justificat, ci şi foarte previzibil.

După 3 ani în care organismul PDL n-a răspuns la niciun fel de stimuli în afară de propriile umori şi propriii paraziţi, ianuarie 2012 marchează trezirea la viaţă. Asta ar putea fi o veste bună, dacă partidul de guvernământ vrea să mai trăiască împreună cu noi sau o veste proastă, dacă starea de izolare prelungită i-a afectat definitiv PDL-ului capacitatea de supravieţuire. Read the rest of this entry →